Tinerii cu dizabilități nu sunt definiți de un diagnostic, de un certificat, de un scaun rulant, de un baston, de un aparat auditiv sau de felul în care învață.
Sunt persoane cu idei, emoții, limite, talente, preferințe și planuri. Au nevoie de respect, nu de milă. Au nevoie de șanse reale, nu de etichete.
Unele nevoi se văd. Altele nu. Cineva poate avea dificultăți de deplasare, de vedere, de auz, de comunicare, de concentrare, de învățare sau poate trece printr-o boală cronică ori prin dificultăți emoționale. Faptul că nu observi imediat o dizabilitate nu înseamnă că ea nu există.
Putem construi grupuri mai incluzive prin gesturi simple:
- lasă culoare libere și spațiu de trecere;
- nu ocupa locurile accesibile dacă nu ai nevoie de ele;
- nu atinge scaunul rulant, bastonul sau obiectele personale fără acord;
- vorbește direct cu persoana, nu doar cu însoțitorul;
- nu transforma dizabilitatea cuiva în subiect de curiozitate;
- explică mai clar când cineva cere;
- ai răbdare când cineva are nevoie de mai mult timp;
- spune ceva când observi că cineva este exclus.
Contează și felul în care vorbim. Spune „persoană cu dizabilitate”, nu „invalid”. Spune „persoană care folosește scaun rulant”, nu „țintuită în scaun”. Limbajul bun nu pune eticheta înaintea omului.
Tinerii cu dizabilități nu cer privilegii. Cer șansa de a participa în condiții corecte.
Participăm diferit. Contăm la fel.
